Ma straduiesc de cateva zile sa abordez cat de concis pot,subiectul cel mai la moda al existentei noastre in perioada asta..Respectiv crizutele zilnice(sau nu,dar in general da..) ale copilului de peste un an!
Trebuie sa recunosc ca fi'miu nu a fost niciodata un "ingeras",un copil calm si cuminte care sa-si respecte varsta si sa se multumeasca ,fie si pentru un timp scurt,cu lucrurile specifice ,insa cand vine vorba de motive de plans si frustrare ..,le-a luat pe toate la rand.Ca la carte...
5 luni de zile au fost colicile..apoi au inceput dintii,pe care i-am "suferit" ,rand pe rand,cu totii..,intre timp au aparut frustrarile de diverse tipuri..in general cauzate de faptul ca,desi fizic era destul de dezvoltat incat sa se poata angaja in anumite activitati,psiho-motor nu facea fata si era extrem de nemultumit!
Cumva au trecut si trec si astea ,insa doar ca sa faca loc unor noi si extrem de "interesante", manifestari!
De care ma bucur nespus!
Imi plac la nebunie urletele si tipetele care rasuna imediat ce indraznesti sa nu faci asa cum spune micutul terorist...
Iubesc felul in care se tranteste in genunchi in momentul in care nu vrea sa mearga in directia in care tu,lipsita de imaginatie,te-ai orientat.
Si ador ritmul frenetic al batailor din piciorusele lui bine antrenate ,in timp ce incerci sa-l culegi de pe jos,evident dupa ce a sters praful/namolul de pe aleea din parc sau gresia din magazine...
Le apreciez pe toate ...si separat,dar mai ales impreuna...si fi'miu ma bucura tot mai des!!Yey!
Lasand gluma la o parte ,am luat ,vrand nevrand ,lucrurile in serios si m-am apucat sa recitesc anumite carti cu sfaturi de crestere a copiiilor ,diverse articole,am cerut sfaturi si pareri..cam tot ce mi-a trecut prin cap ca m-ar putea ajuta sa gestionez mai bine situatia.
Unele lucruri le stiam,cu multe sunt si am fost mereu de acord,iar altele..si mai multe ,nu consider ca sunt potrivite pentru copilul meu..
Teoretic stiu ca totul se raporteaza la mine si la cata rabdare am eu sa ma pot manifesta calm si impaciuitor fata de el.Insa practica e mult mai grea...Cat de calma sa fii cand trebuie sa te imparti in 100 de directii diferite ca sa poti pregati totul in asa fel incat copilul sa fie mancat ,schimbat,imbracat ,odihnit si scos afara,in timp ce,evident,el e nemultumit de ritmul in care te misti sau de atentia pe care o primeste in timpul asta?!..
Explicatia e clara intr-adevar..se plictiseste si e normal...vrea atentie,vrea actiune..si cere .Problema insa ,apare cand tu trebuie sa pregatesti totul singura si sa mai fi si cu zambetul pe buze..
Cine spune ca e usor ..ca trebuie doar sa te organizezi un pic...vorbeste prostii..
Eu sunt extrem de organizata...un pic fixista chiar si tot abia reusesc sa fac fata (plina de nervi si transpirata toata)activitatilor de dupa-amiza de exemplu,pana iesim in parc.
Si cu toate astea ma lupt sa ii vorbesc calm...chiar daca el in timpul asta imi scuipa mancarea pe care pana mai ieri o adora,sau se lupta sa-mi ia lingurita (a doua ,ca pe prima i-o las de obicei) ca s-o poata arunca pe jos,sau isi freaca mainile pline de mancare pe fata ,par ,haine si apoi tipa ca'l deranjeaza orezul din ochisor...
Ma lupt sa nu-l apuc de-o aripa si sa-l tarasc dupa mine,cand el se opreste in mijlocul parcului si se hotaraste ca tricicleta trebuie sa mearga prin iarba ,in lac si cand,oricat de frumos ii explic,el se arunca in genunchi si se intinde pe jos ,tarandu-se ,of course ,tot in directia dorita...
Ma lupt sa nu-l degajez ,lipindu-l de perete,cand el urla 40 de minute de nervi ca nu il las sa tina toboganul in brate si sa-l care in magazinul de portelanuri...
Ma lupt in general mult,,,sii pana acum mi-a reusit...insa este atat de obositor!!!
Stau si-i urmaresc manifestarile,analizez cu atentie posibilele cauze de stres din mediul in care traieste,ii urmaresc atent interesele si traduc cat pot de mult "vorbele" si 'cerintele " lui tocmai ca sa-i vin in intampinare...insa tot nu e suficient!..
Si atunci ,ca sa nu simt ca am ajuns la capatul rabdarii..(nu de alta ,dar sunt sigura ca vin timpuri si mai grele),am ajuns sa vad partea plina a paharului si in general...incerc sa ma amuz cat mai mult!
Care e partea plina a paharului probabil ca se intreaba multi in situatia mea...Eu zic ca e evident...
Urmeaza varsta "teribila" de 2 ani....
La cum stau lucrurile acum,cat mai teribila poate sa fie?...Ok,poate sa refuze mai multe si mai constient,poate sa bata mai tare din picioare si sa se tavaleasca mai mult...Insa si eu pot deja sa-l ignor mai mult... Sunt deja calita... il las fara vreun stres sa se tavaleasca,il ridic din zonele "de risc"in general imuna la racnetele de protest,ii vorbesc din ce in ce mai incet si mai raspicat in timp ce el tipa si loveste usa furios ca cineva a plecat si ca el nu iese afara chiar in secunda aia.. si dezvolt din ce in ce mai multe puncte de interes pe care sa le pot folosi la nevoie ca distractii......
Problema este insa...eu unde descarc tot ce acumulez?
Cum fac sa gasesc o supapa care sa imi mai calmeze presiunea ,fara sa vars eu tot in capul lui Mihai si fara sa ma duca intr-o vacanta prelungita la Balaceanca?
Aici mai am de cautat:))
Si ca tot veni vorba,Micky la 1 an si 4 luni are 15 kg 400 si tot vreo 93 cm!
Of, ce de eadevaruri spui tu acolo!! Si intrebarea mea vine"Cat sa ti mai pastrezi calmul? ce metode de a deveni Zen sa gasesc? ca in momentele alea numai ce scriu cartile de psihologie infantila despre etape de crestere,etape firesti, nu mi vine in cap...A,CA TOT VORBEAM,DIANA MA MUSCA,ATUNCI CAND NU-I CONVINE CEVA.CAM TARZIU ,NU?? ACUM ARE CU CE...TE AI PRINS!
RăspundețiȘtergereMda, si la noi au inceput crizele mai serioase de pe la 1 an si 5 luni, si o tinem asa si acum la 1 an si aproape 9 luni si deja psihic sunt total epuizata. Am incercat aproape toate solutiile de a ma relaxa si eu si sincer am gasit cateva care functioneaza: cand doarme C dupa amiaza imi fac si eu micile placeri, ma odihnesc, ascult muzica preferata, ma uit la un film etc....sau cand nu mai pot si C e in crize pun muzica si dansez, si automat C incepe sa rada si ii trece criza. Azi de ex dansam impreuna ca nebunele prin casa...:)))) In general functioneaza metodele astea, dar nu intotdeauna, de ex in Ungaria in ultimele zile de sedere pe acolo C a luat-o razna de tot pt ca a fost prea suprasolicitata psihic cu prea multe chestii noi. Si sa vezi crize de urlete de nu a facut asa de urat nici cand era bebe mic, si nimic nu o calma. Singura solutie a fost un fel de time-out, adica am luat-o pe sus si am dus-o in dormitor, i-am explicat ca va putea sa iasa imediat ce termina criza si minune: dupa 5 sec s-a lasat o liniste totala, moment in care am lasat-o sa iasa. Unii nu recomanda metoda asta, dar pana la urma fiecare trebuie sa gaseasca solutia care merge pt copilul ei, si decat sa urle o ora fara oprire timp in care toti ne dam cu capul de pereti de nervi, am preferat solutia asta. N-o aplic decat in momentele de criza maxima, cand nimic altceva nu merge. Si nu, faza in care eu ies din camera cand face criza nu merge deloc la noi, pt ca C vine dupa noi urland si urla si mai rau. In rest ce sa zic, rabdare si tutun, eu nici nu vreau sa ma gandesc ca ne apropiem cu pasi repezi de varsta de "terrible two", dar ma gandesc ca mai rau de atat nu prea are cum sa fie.
RăspundețiȘtergereOAU! am ramas fara cuvinte! noi inca nu trecem prin fazele astea. Ar incerca el dar inca ma tin tare pe pozitie. Pana acum ne descurcam bine: nu musca, nu imi da peste maini cand il hranest (le are ocupate cu diverse chestii: tuburi de medicamente goala, chei, etc). Vladut se culca singur, sta linistit pe olita si rareori mai trage de par cate un copil ( pe noi niciodata). A avut porniri cu tipete, batut din picioare dar l-am pedepsit (in parc l-am certat si pus pe banca si nu l-am lasat sa se miste de acolo pana trece crizutza). Nu este floare la ureche, dar ma pregatesc psihic pt ce va veni. pup. OnutzaD
RăspundețiȘtergere